Fata

          El impasiv continua sa o loveasca pe Ioana, cea mai mare dintre cele 5 fete ale lor, desi avea doar 10 ani.

- Ioane o omori!

- Am trimis-o cu vacile si le-a pierdut, merita!

          Mirela se aseza intre bici si fata ei. Biciul nu tinu cont de cine loveste si continua sa vajaie pana cand stapanul lui obosi. Lacrimile care se scurgeau din ochii mamei o faceau sa simta fiecare brazda lasata de Ion. Sufletul se rupea pentru Ioana, dar in acelasi timp isi dadea seama ca fara cele doua vaci pe care le aveau nu ar mai fi putut sa isi hraneasca familia. Se uita la fata ei si clatina din cap: "cum a reusit asta?". In ochii Ioanei nu se putea citi nimic. Nici tristete, nici durere, nici macar semnul unei lacrimi, poate ca era obisnuita cu bataile, poate ca o facuse intentionat, poate ca i le furase, nu aveau de unde sa stie, pentru ca Ioana nu vorbea de cand avea o zi.

- Acum pleci dupa vaci si sa nu te intorci acasa pana nu le gasesti! se rasti Ion.

- Dar Ioane, ii noapte, du-te si tu cu ea!

- Nu, acum pleaca singura!

          O prinse de mana si o arunca in drum. Pentru prima data Ioana simti ca este singura. "Mai bine ma bateau pana dimineata, sa ma trimita asa singura…" si in timp ce se gandea incepu sa lacrimeze, de spaima, de teama ca nu va gasi vacile. "Dar surorile mele, ele au nevoie de lapte, si mama saraca, a fost batuta pentru mine! Dar eram atat de obosit, am adormit! Trebuie sa gasesc vacile!". Si porni spre pasune. Pe ulita era intuneric, doar in capatul strazii, se zareau niste palpaieri ale lumanarilor din cimitir. "Daca si vacile sunt moarte? daca le-a mancat vreun animal? si o sa le gasesc sfartecate? si poate ma ataca si pe mine…." si gandindu-se la asemenea lucruri Ioana continua sa mearga.Cerul era innorat si vantul batea puternic. Din cand in cand se lumina ca ziua… urma sa ploua. "Aici le-am vazut ultima data.. probabil ca au intrat in padure…". O bubuitura groaznica ii facu inima cat un purice… incepu sa ploua. "S-a zis cu mine, nu o sa le mai gasesc niciodata!". Si totusi, se auzi un zgomot. Mugea una dintre vaci… Se repezi in fuga spre ea. "Le-am gasit, o sa ajung acasa si o sa fac o baie fierbinte!". Dar bucuria se sterse intr-o clipa."E numai una! Ce ma fac? ploua si mi-e frica, sunt obosita…". Se intinse pe jos sub un copac. Ploua asa de tare incat nu puteai sa distingi picuri de ploie, era ca un fir intins intre pamant si cer. Si batea vantul. Animalul parca simtind durerea fetitei veni si se lipi de ea. "Ce calda e!". Adormi.

          Fu trezita de mugetul vacii. Deschise ochii si pentru o clipa nu ii veni sa creada. Erau amandoua. Tusi. Pe chipul ei aparu un zambet larg. Incerca sa se ridice, si simti cum fiecare oscior parca trosnete; o napadi si frigul, era inca uda. Porni spre casa. Deschise poarta si lasa animalele sa intre. In ochii se citea bucuria, dar pe chipul se vedea oboseala.

          – Ai venit? nu vezi ca e inca ziua? ce sa le dau sa manance acasa? du-te cu ele la pascut si deseara sa nu imi vii ca ieri!… ce te uiti asa… nici nu auzi? pleaca …

          Ioana se intoarse. Era uda, speriata si flamanda. Pleca cu vacile. Seara Ion o astepta, o astepta si seara urmatoare… nu o mai vazu vreodata.